Cînd le văd feţele zîmbitoare şi ochii senini îmi vine să-mi zdrobesc ţeasta de toate visele. Parcă n-ar avea nici o grijă de împărţit, nici o tresărire de furtună nu le brăzdează chipul ghiftuit de atîtea iluzii şi au întotdeauna aerul că nimeni şi nimic nu le poate răpi stăpînirea peste tărîmul viselor. Au atîta încredere în ei înşişi încît nici o implozie nu le şterge zenul de pe feţe. Nici o lacrimă nu umezeşte solul arid de sub machiajul gros al măştilor ce şi le pun în fiecare zi. Sunt tot numai o fericire de puroi şi scîrnă.
Şi-mi vine să rînjesc de fericire cînd le văd creierii împrăştiaţi peste concepte şi idei stupide. Voi lua o bîtă cristică şi-i voi altoi de propriul lor schelete putred şi mîncat de viermii disperării. Vreau să devin jihadul umilirii lor. Katrina, Andrew, Wilma, izbind cu ură-n leşul lor de farisei pictaţi. Un 9/11 de teroare neuronală stropşindu-i sub şenilele-mi metodologice.
La sfîrşit, pe cîmpii apocaliptice, vreau să le văd cadavrele putrezind de confuzii sub soarele hegelian al îndoielii.
