Am citit în ultimul număr din Economistu’ : Sir Edwards Downes şi soţia sa Joan s-au dus în Elveţia, unde legea privind sinuciderea asistată e cea mai permisivă din lume. El era în vîrstă de 85 de ani, parţial surd şi aproape în totalitate orb, iar ea avea 74 de ani şi cancer în fază terminală. Ţinîndu-se de mînă sub privirile copiilor, cei doi au băut o cantitate letală de barbiturice şi au murit.
Toată treaba asta s-a întîmplat la clinica Dignitas din Zurich.
Tot aici la sfîrşitul anului trecut Daniel James, un tînăr de 23 de ani din Anglia, a urmat acelaşi “tratament”. Ăsta rămăsese paralizat în urma unui accident la rugby şi îşi dorea moartea, dar nu se putea sinucide fără ajutor. Deşi era grav “avariat”, ni se spune că nu suferea de o boală terminală şi ar mai fi putut trăi multă vreme.
Iată ce spune, deşi nu l-a întrebat nimeni, despre cazul ăsta Peter Saunders: ” This young man, Daniel James, did not need help to kill himself: he needed help to live with severe disability. It is most unfortunate that he fell into the hands of Dignitas when he did. He was still very much in the acute stage of loss and he was also almost certainly profoundly depressed. It is a terrible tragedy. What is needed is a more positive outlook in caring for people’s physical and spiritual needs. People can come through these difficulties.”
În continuare, cretinul ăsta cu faţă de facocer beat, ne dă exemplul unui alt tînăr care a trecut printr-un accident similar şi a continuat să trăiască, n-a renunţat să lupte cu handicapul său, şi-a găsit rostul în viaţă,etc… Bineînţeles că Saunders are şi o asociaţie din asta de băgători în seamă care militează împotriva sinuciderii asistate şi ajută oamenii în dificultate să-şi ducă viaţa mizerabilă pînă la capăt.
Fiecare om are un drept la viaţă şi unul la moarte. Dacă cineva nu îşi poate exercita unul dintre aceste drepturi este de bun simţ ca semenii lui să-l ajute. Alegerea aparţine fiecăruia în parte.
