-Cum de îţi mai suportă pămîntul paşii putreziţi de noapte? Trupul tău miroase greu a stele…
-Degeaba îţi agiţi ideile-ţi confuze. N-am fost niciodată bolnav de cer.
-Dar sunt dovezi nenumărate că EL există. Priveşte, respiră, atinge, primeşte şi totul în jur se transformă în urme de înger.
-Privesc un univers nemărginit în haos, respir un gol imens şi rece, ating cu fiecare nerv atomii ce mă înconjoară. Nu e nimic. Decît umbrele unor idei incurabile.
-Absolutul te iubeşte şi te cheamă.
-Prefer să rămîn ca un cer senin de arctic: o iluzie e mai periculoasă decît o mie de îndoieli.
