de ce ?

Urla. Se apleca ameninţător peste pupitru, speriindu-i pînă şi pe cei mai curajoşi dintre ascultători. Apoi cobora vocea, cînd voia să-i facă mai atenţi, pînă cînd erau nevoiţi să se aplece puţin înainte pentru a-l auzi, şi iar urla cu vocea lui gravă de bariton, de se cutremura întreaga sală.
- Sunteţi toţi nişte imbecili! Vă lăsaţi conduşi de instinctele voastre scîrboase şi nu realizaţi nimic. Cîte lucruri cu adevărat importante aţi realizat pînă acum? Ce va rămîne în urma voastră dupa ce veţi fi numai pămînt?
Se uita cu satisfacţie la acele capete plecate ce-l priveau umil, cerşindu-i parcă îndurarea. Toţi erau cuprinsi de-o atenţie bolnavă la fiecare cuvînt al lui. Fiecare dintre ei şi-ar fi dat viaţa pentru el, fără să clipească, deşi îi biciuia mereu cu vorbele lui ucigătoare
- Trebuie să vă treziţi o dată din starea de cadavre mişcătoare , spunea el şoptit. Împlinirea voastră ca fiinţe bipede se va realiza numai în clipa ultimă a revelaţiei supreme. Conştientizarea mizeriei în care vă aflaţi e primul pas spre mîntuire.
Atunci se produse acel incident ce urma să rămînă în memoria tuturor celor prezenţi ca o pată neagră pe conştiinţa lor:
Un tînăr, în primele rînduri, ascultase tulburat discursul vorbitorului. Stătea adus înainte, concentrat la fiecare cuvînt ce îi izbea timpanele. Un tremur uşor îi cuprindea treptat tot corpul. Ţinea mîinile încrucişate pe piept pentru a-şi stăvili emoţiile. Broboane mari de sudoare îi şiruiau pe faţa crispată. Din cînd în cînd îşi ştergea faţa cu o batistă albă şi privea discret spre cei de lîngă el.
Deodată se ridică şi cu un rînjet larg pe faţă scoate un pistol din buzunarul hainei. Îl îndreaptă spre predicator. Trage fără să clipească, răspîndindu-i pe tot pupitrul creierii amestecaţi cu ultimele lui cuvinte ce nu mai apucase să le rostească.
În clipa următoare zgomotul panicii se răspîndi în întreaga sală. Oameni călcîndu-se în picioare se îmbulzeau panicaţi spre ieşire. Ţipetele lor disperate se amestecau cu rîsul isteric al tînărului. Pămîntul se cutremura sub picioarele disperate ale oamenilor, iar geamurile vibrau în vacarmul de nedescris. Nimeni nu mai realiză următoarele bubuituri ale armei. Se auzeau tot mai repede şi mai aproape, şi se amestecau cu gemetele pline de sînge ale celor ce zăceau pe jos, pe băncile răsturnate sau agăţaţi de geamurile sparte. Tînărul trăgea în continu, fără să clipească, cu faţa luminată de un zîmbet isteric. A împrăştiat creiere şi sînge pe cimentul rece şi pereţii coloraţi, pînă cînd totul a încetat să mişte împrejur. Era ca un tablou hidos şi plin de pete.
Atunci s-a auzit ultima împuşcătură, iar faţa tînărului s-a deschis într-o gaură largă luminată de soarele sîngeriu ce pătrundea prin uşa larg deschisă de cei cîţiva norocoşi ce reuşiseră să scape. A căzut cu capul împrăştiat pe crucea pictată de pe pardoseală. Peste sala încremenită s-a lăsat sinistru liniştea.