Nebo era un băiat precoce. Ştia o mulţime de lucruri pe care alţi băieţi de vîrsta lui nici nu le bănuiesc. Ştia şi ce-i aia sex. A văzut el o dată, cînd l-au uitat părinţii noaptea în faţa televizorului, cum unu’ îşi băga chestia aia în una şi aia urla de plăcere. I s-a făcut milă de ăla că trebuia să ducă tot greul, iar aia se prefăcea că geme ca o scroafă. Totuşi, şi-a propus să încerce acele exerciţii cu prietena lui Dara, de la doi. Experimentul a fost un dezastru total. Puţa lui era bleagă şi mică nu ca aceluia din film, şi se mai uita şi Dara la ea cu mirare, ca la un panou publicitar. Aşa că de atunci subiectul ăsta l-a amînat pentru o dată incertă şi viitoare. Cînd Manu s-a lăudat într-un cerc de prieteni: „I-am tras un futai lu’ aia de a opta de la scara vecină… toată noaptea.”, Nebo i-a răspuns simplu „Habar n-ai, mă, eşti prost!”
Ştia şi de preşedinte că a fost marinar. De la tacsu’. Că îl înjura mereu şi îi zicea şi „marinar împuţit”. De atunci i-a plăcut de preşedinte, că fusese marinar, şi el visa încă de mic să se facă un căpitan de corabie, ca aia din „Piratii din caraibe”, şi să navigheze pe toate mările şi oceanele, să găsească undeva o insulă pustie pe care să stea doar el şi Dara şi alţi cîţiva prieteni. Restul lumii putea să-şi dea foc şi să se arunce în mare, cu tot cu preşedinţi.
Totuşi nu ştia cînd va muri. Asta îl enerva la culme. Auzise de unu’ din blocul vecin care a alunecat pe scări şi şi-a rupt gîtul. „Săracu’, n-a avut zile.” spunea baba aia care l-a găsit cu capul îndoit de uşa ei metalică. De atunci voia să inventeze o maşină de numărat zilele. „O să fie ca un tonomat. Bagi banu’ în el şi-ţi răspunde unu’ cu o voce gravă: <Mai ai …atîtea zile de trăit!> . E o prostie să nu şti cînd mori.” îi povestea o dată lui Manu, cînd se întorceau de la şcoală.
Pe dumnezeu îl ştia de pe geamurile bisericii la care mergea cu bunica lui de paşte şi de crăciun. Nu-i plăcea de el că era mereu trist. Numai cînd soarele îi bătea direct pe faţă se mai lumina şi el puţin. „Bunico, n-o să mă fac niciodată dumnezeu!” I se părea prea greu să stai tot timpul atîrnat de lemnul ăla şi să mai asculţi şi toate rugăciunile oamenilor. Dar, dacă totuşi ar fi obligat să fie dumnezeu măcar pentru o zi, ar coborî de pe lemn şi ar pune coroana aia de spini pe capul lui Karr, să vadă şi el ce înseamnă chinuială.
Karr era duşmanul lui de moarte. Inventa tot felul de morţi chinuite pentru el şi tot neamul lui. Ăsta i-a dat o palmă Darei, numai aşa, ca să se dea mare şi tare, că el are tată consilier la primărie şi îşi permite orice. Nu putea să-l bată, într-o luptă dreaptă, că era mai mare ca el, aşa că i-a spus răspicat: „Eşti un prost şi un poponar!” Nu ştia el ce exact ce înseamnă cuvîntul ăsta, dar auzise la nişte băieţi mai mari că poponarilor nu le plac fetele. Karr i-a dat şi lui o palmă şi la înjurat de măsa. Asta a fost picătura care a umplut paharul răbdării lui Nebo. A luat o piatră de jos şi i-a aruncat-o în cap, de-a rămas ăla lungit pe jos şi nemişcat. A ieşit un scandal monstru. Cînd a auzit tacsu’ la bătut de la snopit: „Na! Să te mai prind că dai în băiatul consilierului” De atunci îşi imaginează tot felul de morţi ale lui Karr: o dată cade un avion şi îi rupe capul; altădată adoarme mergînd pe stradă, se loveşte cu capul de un stîlp, iar capul i se rostogoleşte în canalizare… În toate scenariile apărea capul rupt al lui Karr care se rostogolea şi se rostogolea pînă nu-l mai găsea nimeni.
Cam aşa simţea şi gîndea Nebo, de la înălţimea vîrstei lui de zece ani. continuare
