antidot?

orbit de lumină mă îndrept spre semnele de întrebare de pe marginea drumului. vîntul spulberase firele aurii de nisip într-o mare aburindă de îndoieli ascunse. acum frunzele asfinţitului se amestecă pe urmele paşilor mei şi crează furtuni de răspunsuri inutile.  drumul pe care merg e nesfîrşit ca noaptea din sufletul meu. pustiul de afară se întinde pînă dincolo de mine,  în adîncurile negre ale haosului primordial. şi arşiţa soarelui înnegurat de timp   îmi bate în tîmple ca un topor în ţeasta larg deschisă a spiritului meu.

mă întind la umbra îndoielii şi visez… întinderi imense de paturi cu oameni infectaţi de viaţă. unii se zbat şi se zgîrie pe toate ideile cu unghiile lor lungi din dejecţii neuronale. alţii plîng şi rîd cu măşti cariate de credinţe putrede. fiecare îşi ascunde sub pat bucăţi mari de iluzii expirate   sperînd să nu fie surprinşi de ultima lor suflare. eu stau pe marginea patului şi mă injectez cu indiferenţă.

pe crengile copacului uscat corbii zîmbesc înţelegător deasupra leşului meu împietrit.

dialectica urii

Cînd le văd feţele zîmbitoare şi ochii senini îmi vine să-mi zdrobesc ţeasta de toate visele. Parcă n-ar avea nici o grijă de împărţit, nici o tresărire de furtună nu le brăzdează chipul ghiftuit de atîtea iluzii şi au întotdeauna aerul că nimeni şi nimic nu le poate răpi stăpînirea peste tărîmul viselor. Au atîta încredere în ei înşişi încît nici o implozie nu le şterge zenul de pe feţe. Nici o lacrimă nu umezeşte solul arid de sub machiajul gros al măştilor ce şi le pun în fiecare zi. Sunt tot numai o fericire de puroi şi scîrnă.

Şi-mi vine să rînjesc de fericire cînd le văd creierii împrăştiaţi peste concepte şi idei stupide. Voi lua o bîtă cristică şi-i voi altoi de propriul lor schelete putred şi mîncat de viermii disperării. Vreau să devin jihadul umilirii lor. Katrina, Andrew, Wilma, izbind cu ură-n leşul lor de farisei pictaţi. Un 9/11 de teroare neuronală stropşindu-i sub şenilele-mi metodologice.

La sfîrşit, pe cîmpii apocaliptice, vreau să le văd cadavrele putrezind de confuzii sub soarele hegelian al îndoielii.

dreptul la moarte

Am citit în ultimul număr din Economistu’ : Sir Edwards Downes şi soţia sa Joan s-au dus în Elveţia, unde legea privind sinuciderea asistată  e cea mai permisivă din lume. El era în vîrstă de 85 de ani, parţial surd şi aproape în totalitate orb, iar ea avea 74 de ani şi cancer în fază terminală. Ţinîndu-se de mînă sub privirile copiilor, cei doi au băut o cantitate letală de barbiturice şi au murit.

Toată treaba asta s-a întîmplat la clinica Dignitas din Zurich.

Tot aici la sfîrşitul anului trecut Daniel James, un tînăr de 23 de ani din Anglia, a urmat acelaşi “tratament”. Ăsta rămăsese paralizat în urma unui accident la rugby şi îşi dorea moartea, dar nu se putea sinucide fără ajutor. Deşi era grav “avariat”, ni se spune că nu suferea de o boală terminală şi ar mai fi putut trăi multă vreme.

Iată ce spune, deşi nu l-a întrebat nimeni, despre cazul ăsta Peter Saunders: ” This young man, Daniel James, did not need help to kill himself: he needed help to live with severe disability. It is most unfortunate that he fell into the hands of Dignitas when he did. He was still very much in the acute stage of loss and he was also almost certainly profoundly depressed. It is a terrible tragedy. What is needed is a more positive outlook in caring for people’s physical and spiritual needs. People can come through these difficulties.”

În continuare, cretinul ăsta cu faţă de facocer beat, ne dă exemplul unui alt tînăr care a trecut printr-un accident similar şi a continuat să trăiască, n-a renunţat să lupte cu handicapul său, şi-a găsit rostul în viaţă,etc…  Bineînţeles că Saunders are şi o asociaţie din asta de băgători în seamă care militează împotriva sinuciderii asistate şi ajută oamenii în dificultate să-şi ducă viaţa mizerabilă pînă la capăt.

Fiecare om are un drept la viaţă şi unul la moarte. Dacă cineva nu îşi poate exercita unul dintre aceste drepturi este de bun simţ ca semenii lui să-l ajute. Alegerea aparţine fiecăruia în parte.

autoportret

-Cum de îţi mai suportă pămîntul paşii putreziţi de noapte? Trupul tău miroase greu a stele…

-Degeaba îţi agiţi ideile-ţi confuze. N-am fost niciodată bolnav de cer.

-Dar sunt dovezi nenumărate că EL există. Priveşte, respiră, atinge, primeşte şi totul în jur se transformă în urme de înger.

-Privesc un univers nemărginit în haos, respir un gol imens şi rece, ating cu fiecare nerv atomii ce mă înconjoară. Nu e nimic. Decît umbrele unor idei incurabile.

-Absolutul te iubeşte şi te cheamă.

-Prefer să rămîn ca un cer senin de arctic: o iluzie e mai periculoasă decît o mie de îndoieli.

despre fericire şi alţi viermi

La 2000 de ani  de la ultima înviere oamenii au început să se sature de rugăciuni şi icoane, de lumînări şi îngeri căzuţi, de apocalipse televizate şi extratereştrii, iar plictiseala devine treptat duşmanul nr. 1 al omenirii. Nu mai ştim exact ce vrem de la viaţă aşa că ne pompăm zilnic în vene entertainment şi manele, visînd cu ochii deschişi şi tîmpi la maşini cu femei beton în ele, la vile şi excursii pe care nu ni le vom permite niciodată, la momentul în care vom fi daţi prima dată la tv şi vom deveni şi noi vedetele acestei naţii…

Unii dintre noi mai şi od-esc de atîta fericire şi cretinism. Îţi face unu o glumă că ai cîştigat 2 mii de euro şi crăpi pe loc de emoţie. Am ajuns în halul în care scopul nostru ultim în viaţă e o sumă de bani. Fie ea chiar şi infimă şi nemuncită. Nu e de mirare că în acest paradis al fraierilor se îmbogăţesc pe seama noastră tot felul de lichele cu chipul hîd şi burtos, iar noi rînjim veseli la soare, fără să mirosim grămada de fecale pe care ne-am aşezat vieţile.

Totuşi, speranţa moare ultima. Asta o avem în cantităţi incomensurabile. Alţii şi-ar fi tăiat de mult venele dacă ar fi îndurat atît de la istorie şi vremuri. Asta ne-a fost soarta şi norocul. Noi oricum n-avem nicio vină. Şi dacă tot nu mai avem ce face, ne căsătorim cu luna şi stelele, iar în aşteptarea morţii mai închinăm un păhărel şi ne plîngem poetic de milă.

Singura soluţie e să nu ne mai facem iluzii. Răspunsuri n-am avut şi nu vom avea niciodată. Şi peste 20 de mii de ani tot aici vom fi, tîrîndu-ne sănătoşi în aceiaşi latrină veselă a periferiei omenirii. Nemurirea ar fi pentru noi cea mai mare pedeapsă.

revedere

A Place To Bury Strangers – I Know I’ll See You

-Alo!

-Da

-Tu esti?

-Da

-Scuza-ma ca te-am deranjat, dar voiam sa-ti aud vocea.

-Ti-am spus ca…

-As vrea sa te revad. Macar pentru cinci minute

-… s-a terminat. Ce nu poti sa pricepi din cuvintele astea?

-Nu te ener…

beep beep beep…

umbra

Alerga cu picioarele goale pe pamîntul rece. Simţea undeva în subconştient tăieturile pietrelor ascuţite şi zgîrieturile pamîntului îngheţat, dar nu le conştientiza durerea. Simţea fiecare parte a fiinţei dezintegrîndu-se înspre interior, bucată cu bucată, pînă la învelişul superficial al corpului. Era o implozie de proporţii atomice în urma căreia îşi închipuia că nu va ramîne nici o farîma de suflet şi spirit. O senzaţie stranie a unei animalizări involuntare, într-un crescendo paranoic, pînă la destrămarea totală a propriei umanităţi. Ar fi vrut cu disperare să se agaţe de aerul pe care îl respira, de crengile copacilor înfloriţi, de stelele ce atîrnau atît de aproape de pamînt încît îl orbeau cu albeaţa lor fadă, să se oprească odată din această fugă inutilă. Se închipuia stînd pe malul unui lac limpede de munte, visînd la nori şi la noapte, cu speranţa ineluctabilă a unui nou început. Cînd obosea se amăgea cu gîndul ca totul e doar un vis, un simplu coşmar din care va fi trezit odată de cineva….

Se mai oprea uneori, pentru cîteva secunde, acolo unde pamîntul nu o lua de nebun la vale, îşi trăgea răsuflarea sprijinindu-se de pomi ai cunostinţei binelui si răului, smulşi din rădăcină de vîntul năpraznic al apocalipsei. În acele momente de răgaz, se întreba îngrozit de ce nu a putut face ceva pentru a salva grădina edenului. Apoi totul o lua din nou la vale, cu o repeziciune înfiorătoare, transformînd iar si iar întreg peisajul în arhetipuri sculptate pe pietrele ascuţite ale piscurilor.

Se întîlnea cu oameni ce fugeau ca şi el fără o ţintă conştientă, unii mai dezorientaţi, alţii rostogolindu-se fără a opune nici o rezistenţă. Încerca să îi ridice , dar a observat ca e o mişcare inutilă care îl trîntea şi pe el jos, fără nici un ajutor pentru cei căzuţi. Atunci se ridica cu greutate şi îşi ştergea sîngele uscat de pe faţa crispată. Aceste acţiuni îl făceau din ce în ce mai pesimist, dar recurgea la ele ori de cîte ori voia să resimtă gustul acela special pe care o conştiinţă împăcată îl lasă în interiorul unui om. Ceva trecător, dar atît de intens încît, pentru o clipă se vedea trezit din acel coşmar ancestral într-o lume noua si fericită. Erau şi acestea repere care îl ajutau să meargă mai departe în lumea aceea golită de orice sens.

Cînd a văzut-o pentru prima dată alergînd alături de el, a crezut că e luminiţa unui licurici sau o stea căzătoare. Apoi s-a apropiat mai mult de ea şi i-a văzut globul acela ameţitor de cristal arzînd totul in jur.

S-a îndrăgostit pe loc de ochii aceia reci şi limpezi care contrastau aproape mistic cu văpaia nestinsă ce-o purta în piept. Ea l-a luat de mînă inundîndu-l cu gheaţa fiinţei ei.

- Te vreau lîngă mine! vocea-i avea sclipiri de jăratec printre buzele negre ca porţile noptii.

Nu mai ştia ce să-i răspundă, paralizat de admiraţie şi teamă. Ardea pe dinăuntru de-un dor inexplicabil deşi ţinea în mîna mîna ei rece ca de mort.

Se cufundau încet, încet, în acel ocean halucinant, de refulari uitate, indiferenţi la scrumul şi ruinele ce le lăsau în urmă. Acum nu-i mai păsa de semeni, de fum, de stele, nici de copaci uscaţi de curcubee. Se îmbăta nepăsător cu şoapta ei întunecată, ce-i picura in vene moarte si venin:

- Cu mine… mereu….